În antropologia creștină, integritatea perso­na­­li­tății este văzută în unitatea manifestărilor du­hov­nicești, sufletești și tru­pești – și la această unitate se ajunge doar cu condiția înrâuririi precum­pă­nitoare a sferei duhului.

Orice boală are în primul rând o natură duhovnicească și abia apoi psiho­fiziologică.
Abordarea duhovnicească a bolnavului nu subminează pers­pec­tiva medico-biologică, ci îmbogățește, completează și desăvârșește concepția despre personalitate.

Biserica privește bolile psihice ca pe una dintre mani­fes­tările vătămării generale de către păcat a naturii omenești. Distingând în struc­tura personalității nivelul duhovnicesc, cel su­fletesc și cel trupesc, Sfinții Părinți deosebeau bo­lile dezvoltate „din fire” de cele provocate de lu­crarea demo­nică sau de patimile care îl în­ro­besc pe om. Potrivit acestei distincții, sunt la fel de nejustificate atât considerarea tuturor bo­li­lor psihice drept manifestări ale îndrăcirii, ceea ce atrage după sine săvârșirea fără temei a rânduielii exorcismului, cât și tentativa de tratare a oricăror tulburări spirituale ex­clusiv prin metode clinice...