Raul personificat este respingator la prima vedere. Dar cu cat studiem mai indeaproape personalitatea Diavolului, cu atat mai fascinanta devine. La inceputurile existentei, Spiritul Rau era intruchiparea a tot ce este dezagreabil, mai tarziu, a tot ce este rau, imoral, malefic. El simbolizeaza ura, distrugerea si extinctia si, in consecinta, reprezinta adversarul existentei, al Creatorului, al Divinitatii. Diavolul este razvratitul universului, solitarul din imperiul unui tiran, contrariul uniformitatii, disonanta din armonia universala, exceptia de la regula, particularul din universal, intamplarea neprevazuta care incalca legea; el este individualizarea tendintei, aspiratia de a atinge originalitatea, tot ceea ce tulbura in lumea fizica hotararile lui Dumnezeu, care impune un gen clar de conduita; el rastoarna monotonia care ar putea sa inunde sferele universale daca fiecare atom, in perfecţiunea lui subconstienta si cu o pioasa supunere ar urma orbeste un curs in mare prestabilit. Intrebarea: „De ce Dumnezeu nu il ucide pe Diavol?” este deconcertanta, dar simtim in mod instinctiv ca asa ceva este imposibil.